Presa

Noua producție a lui ”Rigoletto” la București
Un interviu cu dirijorul Cristian Sandu
 
 
”Actori cu voce, nu cântăreți.
 
Costin Popa: Cristian, ai fost ales să fii conducătorul muzical al noii producții cu „Rigoletto” de la Opera Națională București.
 
Cristian Sandu: Sunt foarte bucuros. Dirijasem înainte concertul „Promenada Operei” și am fost onorat când a sosit noua invitație.
 
C. P.: Anterior ai condus și spectacole cu „Nunta lui Figaro” și „Elixirul dragostei”, apreciate de critică. Cum a decurs pregătirea muzicală pentru „Rigoletto”?
 
C. S.: Bucuria de a face această producție se datorează și faptului că am colaborat extraordinar cu Stephen Barlow, un regizor de teatru care a imprimat ritm și viziune teatrală aproape cinematografice. A fost minunat că împreună am putut să suprapunem imaginea teatrală a regizorului pe cea muzicală a partiturii lui Verdi. Barlow este realmente un maniac al detaliului. Din acest punct de vedere, dificil a fost să găsim echilibrul între aspectele fundamentale ale pregătirii: joc scenic, teatru și muzică, pentru că regizorul a interpretat în permanență participarea artiștilor ca a unor actori dotați cu voce și nu a unor cântăreți care fac și actorie. Distribuția a fost, în mare măsură, formată din tineri care interpretaseră până atunci „Rigoletto” în condiții mai lejere. Fiind vorba de primul teatru liric din România s-a impus o mare responsabilitate și un nivel ridicat, pentru că așteptările au fost deosebite. Și atunci s-a derulat un program extrem de strict, de exigent, pornind mai întâi de la adevărul partiturii și încercând să ne apropiem cât mai mult de imaginea pe care Verdi a dorit să o lase.
 
Experimente în scenă
 
C. P.: Ca dirijor, cum te-ai adaptat stilului regizoral? Care au fost discuțiile cu Barlow, cine a propus, cine a cedat, cum v-ați armonizat? Sigur că ați stat de vorbă împreună ca să acordați dramaturgia scenică cu dramaturgia orchestrei, a partiturii.
 
C. S.: Am încercat să păstrăm un echilibru, pentru că în momentul în care elementele de regie și de joc ar fi produs un deserviciu unității scenice din punct de vedere muzical și regizoral, am fi putut avea probleme. Am discutat cu Stephen și am experimentat în scenă foarte multe posturi scenice ale cântăreților, ale corului, eu fiind analistul din… public. M-am bucurat de sprijin necondiționat din partea lui. Am sugerat lucruri, mi-a sugerat lucruri și am încercat să le acordăm, să le punem împreună.
 
C. P.: Poate detaliezi puțin…
 
C. S.: Mă refer, de exemplu, la scena în care corul povestește Ducelui răpirea Gildei. Un element interesant a fost momentul în care este introdus instrumentul răpirii, scara. Am cerut ca această clipă să fie subliniată printr-un „subito piano, poco a poco crescendo” pe scenă, nescris în partitură și nefăcut în alte producții de cor, tocmai pentru a sublinia misterul și suspansul momentului. Să avem mai puțin joc scenic, dublat în plan muzical de acest element surpriză. Stephen a înțeles, a preluat sugestia mea și a cerut-o explicit corului. M-a bucurat foarte mult.
 
C. P.: Deci a fost o armonie totală, nu te-ai simțit frustrat sau constrâns de regizor în concepția ta care era venită de la Verdi.
 
C. S.: Nu, nu. Sigur că micile inadvertențe care au existat s-au datorat faptului că la început, fie că este o producție nouă sau veche, apare ticul reflex, care se elimină cel mai greu. În spectacolele ce au urmat premierei, s-a văzut că am fost tot mai uniți, coeziunea mai solidă și rezultatele din ce în ce mai bune.
 
„Trebuie să cântați sunetul, să-i dați viață!”
 
C. P.: Cristian, ai găsit orchestra Operei Naționale cantonată în anume obiceiuri care ți-au pus probleme suplimentare?
 
C. S.: Pentru mine, în egală măsură, în ceea ce privește interpretarea vocală sau cea orchestrală, frazarea în cânt sau cea instrumentală este foarte important de suprapus imaginea sunetului pe stilul pe care trebuie aplicată. Este nevoie de o suprapunere absolut perfectă. Greutatea, să spun, a fost să reușim să creăm realmente soliditatea sunetului în piano, robustețea, densitatea, moliciunea, dar în același timp determinarea și tăria suprapuse pe o linie vocală care necesită o frază mai largă, o susținere mai mare; nu poți să cânți, de exemplu, un staccato verdian precum cel rossinian. Puțin, asta a fost problema, în sensul că orchestra cânta totul cam în același fel și atunci a trebuit să explic necesitatea ca realmente să cânte sunetul; am dat exemple că, în limba italiană, se face distincția clară între „cantare” și „suonare”. Am spus: „Trebuie să sunați ca și cum ați cânta, deci realmente să cântați sunetul, să-i dați viață, să nu fie abrupt, să nu fie doar tehnic și instrumental, ci și expresiv”. Cuvântul își poate valida și argumenta tensiunea și sensul prin culoarea și articulația din orchestră.
 
C. P.: Așadar, un parteneriat absolut egal între voce și acompaniament.
 
C. S.: Da, pentru că orchestra este, până la urmă, cea care dă vocii expresivitate, sens, culoare, o umple și o împlinește. Și aceasta este foarte important pentru mine. A fost dorința mea.
 
C. P.: Ce înseamnă pentru tine sunet și sonoritate verdiană?
 
C. S.: În egală măsură, sonoritatea verdiană, atât la nivelul vocalității cât și al discursului orchestral, implică o desfășurare pe două coordonate: una „orizontală”, pliată pe o melodicitate de mare susținere, cantabilitate și frază de largă respirație, dublată în plan „vertical” de un profil al sunetului robust, rotund și generos, bazat pe o mare precizie la nivelul atacului și al articulației instrumentale. Un sunet realmente „cântat” vocal, calibrat pe un cânt susținut și emis pe o coloană sonoră generoasă. Sunetul verdian trebuie sa fie impetuos dar neagresiv, robust dar fără a fi lipsit de elasticitate, moale dar nu superficial, adânc și profund la nivelul expresiei și al sensului conținut de textul poetic.
 
Între rigurozitate și libertăți ritmice
 
C. P.: Rezultatele te-au mulțumit. Cum a decurs lucrul cu cântăreții? Ai mers la cabine?
 
C. S.: Am participat la absolut toate repetițiile de regie, la cabine și ansambluri. În permanență, raportarea mea a fost vizavi de originalul scris de Verdi. Orice producție ar fi, clasică sau modern – avangardistă, totdeauna trebuie să se plieze pe adevărul partiturii verdiene, ca tempo, frazare, construcție, ca un tot unitar. A fost bine, m-am bucurat de colaborarea soliștilor, unii chiar au fost foarte tineri sau mai lipsiți de experiență, precum tenorul Tabone. Cu el am avut o activitate aparte, pentru că a fost nevoie de așa ceva. În rest, sigur că au fost momente în care faptul că o arie de operă, oricât ar fi intrat ea în tradiție, nu poate trece peste rigurozitatea și concepția ce tine de muzicalitatea discursului și construcția dramaturgică. A trebuit să explic că libertățile sunt permise doar în cadrul măsurii ritmice. Deci, muzicianul își poate permite să fie volubil în cadrul măsurii, pentru că altminteri, construcția partiturii nu-ți permite să ieși și să cânți foarte liber doar de dragul romantismului verdian. Până la urmă, o tradiție nu constă în faptul de a sta sau a nu sta pe o acută ci de a suprapune imaginea muzicală pe dramaturgia momentului, de a asigura legătura text – muzică. Dacă asta nu este clar, atunci totul devine o interpretare… după ureche, amatoricească și cu așa ceva nu sunt de acord.
 
C. P.: S-a renunțat la niște supraacute, din tradiție venite?
 
C. S.: Eu nu am ținut foarte mult dar soprana armeancă nu avea rezolvat registrul respectiv și atunci am hotărât să nu o expun… mai ales că respectivele note nu sunt scrise.
 
C. P.: A fost suficient numărul de repetiții pe care le-ai avut, ai putut să lucrezi liniștit? Ceilalți soliști, în afara tenorului neexperimentat, cum ți s-a părut că s-au prezentat?
 
C. S.: Da, ceilalți au fost la un nivel bun, care prin studiu și repetiții aveau toate premisele că se putea ajunge la un nivel foarte bun. Mi-ar fi plăcut să am mai multe repetiții de orchestră dar și din cauza stagiunii foarte aglomerate, din cauza montării decorului, nu s-a putut.
 
C. P.: Da, decorul este foarte complicat.
 
C. S.: A trebuit să împăcăm și capra, și varza, în sensul că unele repetiții de orchestră s-au transformat în Sitz-Proben, tocmai pentru a avea mai multe repetiții muzicale cu soliștii.
 
„Bagheta mea nu cântă!”
 
C. P.: Cum ai fost mulțumit de ecourile spectacolului?
 
C. S.: M-am bucurat să citesc toate cronicile apărute, care au fost bune la adresa producției, m-a bucurat foarte mult să văd că orchestra s-a bucurat de aprecieri foarte bune. S-a scris că instrumentiștii au cântat cu sens, adică au dat sens acompaniamentului, care nu a fost steril, ci implicat în expresivitatea momentului. De asta, repet, am susținut și voi susține că, în accepțiunea mea, orchestra și vocea au un raport de complementaritate, sunt parteneri absolut egali. Și faptul s-a văzut în sunetul, în frazarea lor, în implicarea emoțională, în creativitatea lor în acele clipe. Pentru că doar prin ei, prin instrumentiști, reușim. Eu, de unul singur, n-aș putea, bagheta mea nu cântă, numai prin orchestră poate cânta. În general ne-am înțeles bine deși, sigur, am avut mici schimbări care țin de concepția mea personală asupra lucrării pe care ei au fost abili s-o execute și s-o cuprindă în propria lor viziune.
 
C. P.: Un exemplu?
 
C. S.: Mă refer la schimbările de tempo, la anumite susțineri ale liniei melodice nescrise dar existente în textul vocal al liniei melodice a cântăreților, care pot argumenta anumite diluări sau strângeri de tempo.
 
C. P.: Referitor la „Rigoletto” cred că putem să încheiem, doar dacă tu mai vrei să adaugi ceva…
 
C. S.: Sunt absolut sigur că această producție a deschis ochii multora, atât în ceea ce privește exigențele și cerințele muzicii verdiene cât și în deschiderea vocală, mentală a celor tineri din distribuție. Pentru că, vorbind despre spectacolele ulterioare premierei, mulți dintre ei au revenit altfel, au venit montați altfel, mai bine pregătiți. S-a văzut că în acest răstimp au muncit și au reevaluat toată activitatea noastră anterioară. Asta m-a bucurat foarte mult, constatând că n-am trudit degeaba.
 
C. P.: Cum crezi că a primit publicul o montare de genul acesta, care a mutat acțiunea din anii pe care Verdi și Piave i-au prevăzut în vremea lui Al Capone?
 
C. S.: Sunt absolut sigur că producția va face mare succes în continuare. Pentru că, înainte de toate, muzica verdiană este pliată pe partea umană și afectivă a fiecăruia dintre noi. De aici vine limbajul extrem de accesibil și aderent sensibilității noastre. Pentru că fiecare, până la urmă se confundă, se poate identifica cu personajul. Vreau să fac o paranteză despre Verdi și drumul deschis ulterior de Puccini. Marele merit, marea schimbare în dramaturgia romantică italiană a fost prin faptul că Verdi a suprapus totul pe sensibilitatea și umanitatea noastră. A renunțat la instrumentalitatea belcanto-ului inițial, la frumusețea vocii integrată ca parte tehnică a execuției și s-a aplecat asupra sensului afectiv, uman al textului, al cuvântului, ceea ce după aceea a deschis ușa, firesc, apariției verismului.
 
„M-am bucurat de îndrumători senzaționali”
 
C. P.: Cristian, aș vrea să-mi spui câte ceva despre activitatea ta; ești lector la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, doctor în muzicologie și dirijezi peste tot în tara.
 
C. S.: În afară de faptul că sunt cadru didactic atât la Catedra de orchestră, cât și la cea de canto – clasa de operă, activitatea mea cuprinde onorarea scenelor de filarmonici, cu concerte simfonice sau vocal-simfonice sau chiar gale de operă. Preocupările mele încearcă să dea mai departe ceea ce am învățat de la maeștrii mei, cărora le mulțumesc și care au fost extraordinari. Da, m-am bucurat de îndrumători senzaționali. Mă refer la maestrul Gheorghe Victor Dumănescu, la maestrul Petre Sbârcea care, chiar dacă în anul III m-a dat de la clasa lui de dirijat, am învățat enorm de la el. M-am mai bucurat de îndrumările a doi mari maeștri din spatii culturale diferite. Este vorba de Leonid Korchmar, profesor la Conservatorul Rimski-Korsakov, director muzical – pe atunci – al Teatrului Mariinsky din Sankt Petersburg, precum și de marele dirijor italian Maurizio Arena. În 2008, la un concurs, m-am putut bucura o vreme de îndrumările lui. Un maestru extrem de exigent, extrem de dur, dar cu uriașă putere de esențializare și abstractizare a partiturii, de reducere a ei la esențele fenomenale. Maurizio Arena mi-a deschis ochii în ceea ce privește dramaturgia în operă. Extraordinar!
 
C. P.: Ce preferințe ai în repertoriul liric?
 
C. S.: Mozart, alături de Rossini, Verdi și Puccini. Oricum, marea mea dragoste rămâne opera, orice stil, orice epocă.
 
C. P.: În străinătate știu să ai o activitate destul de susținută…
 
C. S.: În Germania dirijez foarte mult „Aida” și „Rigoletto” pentru că se cer, cu o companie italiană. De doi ani suntem deja prezenți în teatrele mai mici și pentru mine este foarte important să lucrez cu artiști italieni, să beneficiez – ca tânăr dirijor – de experiența lor. Când faci operă italiană cu italieni, chiar dacă au o anumită vârstă și au trecut prin multe mâini pricepute, este o mare plăcere și un mare serviciu pe care mi-l fac și mie. Pe termen scurt, urmează din nou prezenta mea în Kazahstan, la festivalul ce celebrează 80 de ani de teatru la Almaty, unde voi dirija gale și un spectacol simfonic, apoi desigur colaborările la filarmonicile din țară, revenirea la București pentru următoarele spectacole cu „Rigoletto”…”
 

Interviu realizat de Costin Popa pentru Adevarul.ro, disponibil aici.